Destinatar: Cineva/Addressee: Someone

Dragă Cineva,

Trei cuvinte: oameni , instrumente și muzică. Da, da...știu; nu are sens și nu am mai scris de mult. Poate începuturile mele ciudate sunt doar așa, pentru a mai reduce din tensiune. Glumesc!

Azi...dragă Cineva, azi am stat pe scări și ascultam sunetul unui pian răsunând angelic în vid. Se auzea simfonic(sau mai bine-încearcă să-ți imaginezi), se aude simfonic, vesel, spune că-și va îndeplini visul, simte acea speranță venind din clapele lui, din sufletul altui om. Mi se părea și încă mi se mai pare ca așa sună viața, că așa e adevăratul om...acela din interiorul nostru, acel om pe care cu toți îl avem. Dar ce se întâmplă când nu simțim acel om?

Mi-ai pus trei întrebări dragă Cineva: „Cum pot oamenilor să nu se teamă? Cum pot fi mai buni? Și cum pot fi optimiști? ”

Altcineva m-a întrebat: „De ce sunt oamenii așa cum sunt?”

Așa că voi face abstracție de întrebările primite și simplu...pot să spun că totul gravitează în jurul iubirii(într-un fel sau altul, direct prin rezultat momentan sau indirect...în timp).

De ce sunt oamenii așa cum sunt? Iar asta include toată paleta largă de acțiuni( corecte sau nu), toată gândirea lor, toată ființa lor și toată povestea lor.

Poate...da... oamenii sunt așa cum sunt tocmai din cauză că sunt cum sunt, sunt diferiți, sunt indivizi singulari, iar singurătatea este cea mai mare teamă...teama e rezultatul lipsei iubirii, iar iubirea...iubirea este singurul instrument legal, spiritual și cognitiv care ne ține în viață.

Nu minți...cel puțin nu te minți pe tine când vine vorba de adevăr.

Oamenii vor să fie iubiți(acesta e un fapt) și fie că e într-un mod egoist, fie că iubirea acea pune bazele a „ceva mai mult”, orice fel de iubire(bună sau nu, de oameni, animale sau obiecte) este în varianta sa ultimă-cauza tuturor lucrurilor.

Poate...da... oamenii sunt așa cum sunt tocmai din cauză că sunt cum sunt, sunt diferiți, sunt indivizi singulari, iar singurătatea este cea mai mare temă...tema e rezultatul lipsei de iubire, iar iubirea...iubirea este singurul instrument legal, spiritual și cognitiv care ne ține în viață. Cauți afecțiune până și din partea animalului de companie...aceștia suntem. Avem nevoie să ne simțim propria importanță, să putem simți acel fior de fericire când vezi că da, ești acceptat(ă), ești unul de-al lor. Ești...

Dar ce se întâmplă când nu ești?

Atunci apare teama, iar teama se ramifică aidoma unui copac gros: invidie(dacă nu o să mai iubească), nesiguranță( dacă nu vor mai vrea prietenia mea), ura( de ce nu mă iubește nimeni- nu voi mai iubi pe nimeni), dezamăgire(credeam că ei mă iubeau), depresie(nu mă iubește nimeni), sinucidere(nu mai vreau nimic, nici măcar iubire nu am), îngâmfare( o să-i fac să mă iubească, doar pentru că eu cred că nu sunt iubit), subapreciere(primul pas spre depresie), și lista poate continua.

Știm toți/sau cel puțin am văzut rezultatele ecuației: „om+singurătate+teamă” .

Subiectiv, aș zice că oamenii sunt așa cum sunt în funcție de iubirea care-i înconjoară sau nu, lumina aceea caldă de dimineață, dulce apus al iubirii, senzația de liniște lăuntrică, de „acasă”, fiorul acela care te învelește, masa caldă printre râsete, nopțile discuții lungi în miez de noapte, toate, tot.

Știu că știi la ce mă refer, măcar o parte dacă nu cealaltă.

Iar când omul renunță la „a spera” se complace într-o stare de uitare de sine, se oxidează cu cu gândul că metalul ros de timp va fi topit și uitat; dar din păcate pentru cei osteniți viața-adesea- nu încetează să le arate că iubirea trăiește acolo/aici pe undeva și nu,,,nu vor fi uitați- vor fi topiți, reconstruiți, transformați, unici...unici în și prin iubire.

Oamenii pot fi mai buni ăn două moduri-din nou, subiectiv vorbind-: iubind totul, când îți pui scopuri înalte ai de unde să cobori, și fiind iubiți de cei care contează cu adevărat.

Frică?...În iubire nu există frică...pentru iubire viața în sine e o clipă, cum ar putea frica distruge printr-o secundă? Poate 3...se numește regula se trei secunde până la urmă. ;)

Optimist? Optimist e doar un cuvânt pus de oameni menit menit să ne pună pe categorii.

Dragă Cineva, optimist începi a fi prin a deschide ochii, a privi pe geam și a vedea: un cer albastru, ploaie zăpadă, copaci, oameni, lumini și să simți cum ziua aceea încă de la început este parte din ființa ta. O să știi când ești optimist. E o tăcere pașnică de care sufletul tău va avea parte, o căldură dătătoare de energie ce te iubește și atunci vei ști că ”totul va fi bine”. Nu există optimiști, doar oameni, doar zâmbete și priviri, îmbrățișări, bucurie sau lacrimi pline. E viața, sunt oamenii...e simplu.

Ești tu! Nu o categorie. Toți suntem frumoși înlăuntru, dar masca aceea-oricare ar fi ea-, cine vrem să fim îngrămădește inima până ce este înghițită ființa care „suntem”. Și acea persoană, acel om...ei/noi/voi/toți/ tu ...tu cel adevărat, acel tu care ești atunci când ești singur(ă), acele cicatrici, acele amintiri, acel tu e frumos, real, spectaculos în fața iubirii.

Cineva, nici nu-ți dai seama ce mult te iubesc și te-ar iubi oamenii potriviți, cum iubește viața ceea ce ești...

...și tu? Tu poți fi iubire, trebuie doar să vrei să poți să te ridici, să spui: „Acesta sunt eu...pot, știu că pot!”.

Pe data viitoare,

Cu drag,

Cineva.

*

*

*

Dear Someone,

Three words: humans, instruments and music. Yes... yes, I know; it does not make any sense and I have not written much lately. Maybe my strange beginnings are just like thhis to reduce the tension. Just kidding!

Today ... dear Someone, today I sat on the stairs and listened to the sound of a piano ringing angelic in the void. It sounded symphonic (or better-try to imagine it), it sounds symphonic, cheerful, it says it will fulfill its dream, feel that hope coming from his fingers, from the soul of another person. To me this is how life sounds, that is the real person ... the one from inside us, that `one` we all have. But what happens when we do not feel that self?

You asked me three questions Someone: "How can people not be afraid? How can they try to be better? And how can they be optimistic? "

Someone else asked, "Why are people the way they are?"

So I am going to combine the questions I have just received ... I can say that everything revolves around love (in one way or another, directly through a momentary efect or indirectly... in time).

Why are people the way they are? And that includes all the wide range of actions (right or wrong), all of their thoughts, their being and their whole story.

Maybe ... yes ... people are just as they are because they are how they are, they are different, they are singular individuals, and loneliness is the biggest ... the theme is the result of lack of love, and love ... love is the only legal, spiritual and cognitive instrument that keeps us alive.

Do not lie ... at least do not lie to yourself when it comes to the truth.

People want to be loved (this is a fact) and whether it is in a selfish way, or that love sets the foundation of "something more", any kind of love (good or not, of people, animals or objects) is in its ultimate variant-the cause of all things.

Maybe ... yes ... people are just as they are because they are how they are, they are different, they are singular individuals, and loneliness is the biggest fear ... Fear is the result of lacking love, and love ... love is the only legal, spiritual and cognitive tool that keeps us alive. You look for affection even from your pet ... we are just like that. We need to feel our own importance, to feel that thrill of happiness when you see that, yes, you are accepted, you are one of them. You ...

But what happens when you are not?

Then there is fear, and fear spreads like a thick tree: envy (what if they will not love me anymore), insecurity (what if they do not want my friendship anymore), hate (why nobody loves me - I will never love anyone again) , disappointment (I thought they loved me), depression (no one loves me), suicide (I do not want anything, not even the love I do not have), jealousy (I'll make them love me just because I think I am not loved), under-appreciation (the first step towards depression), and the list can continue.

We all know / or at least have seen the results of the equation: "man + loneliness + fear".

Subjectively, I would say that humans are the way they are according to the love that surrounds them or not, that warm morning light, sweet sunset of love, the feeling of inward silence, "home", the thrill that surrounds you, the hot meal between laughters, long talks in the middle of the night, all, all of it.

I know you know what I mean, at least if not one, maybe the other.

And when somebody gives up " hoping" he complains in a state of self-oblivion, it oxidizes with the thought that the red metal of time will be melted and forgotten; but unfortunately for those in need life -often- does not stop showing that love lives there / here somewhere and that they will not be forgotten - they will be melted, rebuilt, transformed, unique ... unique in and through love .

People can be better in two ways - again, subjectively speaking - loving everything -when you have high goals you have from where to come down-,

and, also, to be loved by those who really matter.

Afraid? ... In love there is no fear ... for love life itself is an instant, how could fear destroy one second? Maybe 3 ... it's called the three seconds rule after all. ;)

Optimistic? Optimistic is just a word by which people meant to put us in categories.

Dear Someone, optimis start by opening your eyes, looking out the window and seeing: a blue sky, snow, rain, trees, people, lights and feel how that day- from the very beginning is part of your being. You'll know when you're optimistic. There is a peaceful silence your soul will have, a warmth of energy that loves you and then you will know that "everything will be fine." There are no optimists, just people, just smiles and looks, hugs, joy or tears. It's life, there are people ... it's simple.

Is you! Not a category. We are all beautiful inside, but that mask, whatever it is, who we want to be piles up our hearts until the being we are "is" swallowed up. And that person, that self ... you / us /all / that you ... the real one, the one you are when you are alone, those scars, those memories, this you is beautiful, real, spectacular in front of love.

Someone, you do not even know what many people love you and how many would want to love you, the right people, how life loves what you are ...

...and you? You can be `love`, you just need to want to get up. Say:"This is me ... I can, I know I can!".

Until next time,

               With love,

                          Someone.